Am mers pe nenumăratele căi ale vieţii,şi am întîlnit pe ele zîmbete şi lacrimi,dureri şi bucurii.

     Am aprins o luminare la mormintul unei prietene răpita de moarte în floarea vieţii şi am aprins o lumînare la botezul unui copil.
     Am mers înainte uitînd de risc şi mereu cu fruntea sus aflînd într-o zi ca viaţa este frumoasă numai la exterior iar cînd intri în profunzimea ei dai de probleme cu care te întîlneşti în fiecare zi după fiecare colţ.

    Am aflat că nu-i poţi cere fericirii un talon de garanţie care să te asigure că ea nu va pleca, din contra am aflat ca adevarată 

fericire durează un simplu moment iar amintirea ei toată viaţa şi poate că de asta sîntem fericiţi.

    Am ars în focul iubirii infinite a celor apropiaţi şi am îngheţat în fiecare suferinta a lor.

Cînd totul îşi pierdea sensul încercam să-mi construiesc un palat de cristal care mai apoi mă va ocroti de durere crezînd că nu va putea patrunde pînă la mine.

    Îmi ziceam uneori că sufletul meu a murit pentru ca mai apoi doar la o simpla atingere a unei persoane dragi ia să se nască din nou, să fie iaraşi sufletul unui copil fericit care nu ştie de probleme crezînd că viaţa este şi va fi tot timpul in roz.

    Am crezut că timpul mai devreme sau mai tîrziu mă va face să uit prima dragoste doar că abia acum mi-am dat seama ea nu moare niciodată ea doar se lasă în trecut, ca mai apoi peste decenii să ne reamintim de clipa cînd am fost copiii.