Marea plânge

Mergând pe malul mării zbuciumate
Valurilovesc picioarele a doi copii
El are ochi frumoși, ea buze minunate
Păreau atât de tandri și naivi.

Copii cuminți feriți și de păcate
De mici dureri, de clipe zbuciumate,
Dar în acea zi fetița s-a oprit
Și o-ntrebare încet lui i-a șoptit:

-Mă vezi că plâng, te văd și eu
Mai plânge mama, și bunica
Dar marea plânge când-e greu?
Sau ea nu știe ce e frica?

Băiatul a privit-o cam nedumerit,
Mirat de întrebare răspunse însfârșit:
-Să știi că uneori și marea plânge
Când valurile de stânci și le frânge.

Părea că întrebarea atunci s-a și pierdut
Cei doi plecați fiind acum departe
Se-ndrăgosteau din ce în ce mai mult
Era o dragoste plăpândă, mai aparte.

Iar marea plânge cum a plâns
Se pare că acum nu ei de milă
Acel copil de dragoste aprins
Rănise în acea zi mica copilă.

Iar ea stă sus, pe stânca cea înaltă
El-pe undeva cu altă fată
Ea e prea frântă ca să mai reziste
Prin timpurile grele și atât de triste.

Pășește-ncet durerea pare să dispară
Apa zdrobește al ei piept fără să o doară
Se lasă pradă mării care plânge
Pentru ființa ce în ea acum se stinge.

Nimeni în zare, nimeni s-o ajute
El face alte-i fete acum curte,
Iar lacrimile ei cu ale mării curg,
Acum se vede-o cruce la amurg.

Și marea plânge cum a plâns
Și mamei sufletu-i s-a stins
El sus acum pe acea stâncă
Dar nu pare să sara încă.

Aruncă flori de crini în mare
Apoi el pleacă și dispare.
Iar marea plânge în tăcere
Sufletu-i se umple iarăși cu durere...